Legănat

Singurătatea nu m-a deranjat niciodată. Mă împac bine cu persoana mea. Mă accept şi accept faptul că sunt încă un roman nefinisat,accept că mereu vor fi pagini de adăugat sau retuşuri de făcut. M-am obişnuit cu mine şi m-am format să fiu o companie plăcută atunci când sunt singură,căci la urmă urmei,TU eşti tot ce îţi rămâne când restul pleacă,nu ? Şi având în vedere că sunt cel mai mare critic al meu,m-am sculptat în aşa fel încât sunt o companie plăcută şi pentru alţii. (sper?)
Am,avem,cu toţii momente,însă,când singurătatea şi propria persoană nu mai sunt de ajuns.Desigur,câteodată singurătatea e cel mai bun remediu.Şi muzica,muzica e medicament universal.Trist,fericit,nervos,optimist sau cu moralul la pământ,muzica e mereu acolo,absorbind orice sentiment,fără prejudecăţi.
Dar ce faci când până şi muzica te lasă singur ? Eu prefer să mă las pradă gândurilor.Ştiţi cu toţii că gânditul în exces aduce doar probleme.Însă gândurile fug după mine,cu toate că deja am medalia de aur la fuga de ele. Mă prind,şi am inevitabile seri,zile,când mă predau.Nu e tristeţe,e mai degrabă un fel de...melancolie. Dulce.

Sunt determinată să fiu o persoană plină de energii pozitive,optimism,şi o fiinţă cât mai spirituală posibil.Dar anumite lucruri sunt inevitabile. Tocmai de aceea accept să cad în plasa gândurilor mele uneori. Pentru că ştiu că se vor plictisi şi ele de mine,şi eu de ele,iar atunci se vor epuiza. În schimb dacă încerc să mi le neg,aleargă după mine într-o disperată nevoie de atenţie.


Alteori simt că mă risipesc asemenea fumului de ţigară.Am nevoie doar de o scânteie,apoi ard mocnit.
Alteori simt că lumea asta e prea mare şi mă pierd,doar că să mă găsesc mai târziu,dar alta mereu.
Mă reinventez programat. În fiecare zi lucrez la ceea ce vreau să fiu,şi în fiecare dimineaţă o iau de la capăt.
Dar planurile îmi dau greş zilnic.Ceea ce gândesc într-o zi nu corelează cu ceea ce fac în următoarea.
Astfel trăiesc undeva între flux şi reflux. Sunt o persoană nedefinită,nu mă pot cataloga în ciuda încercărilor mele.Au făcut-o alţii pentru mine. Un lucru hilar. Dar nu m-a întristat asta,deoarece ştiu că oamenii judecă o ţară după un singur oraş,o carte după copertă,o apă după maluri,şi un om după o faptă,poate,pripită.Nu sunt curioasă cum apar în ochii altora. Sunt ,în schimb,interesată de cum apar în ai mei.Toată viaţa lumea îţi va spune cine eşti. Dar înainte să-i asculţi,de ce nu îţi pui aceeaşi întrebare ? Cine ai fi dacă nu ar exista nume şi preume ? Cum ţi-ai spune ?
Multe ar ieşi la iveală într-o astfel de situaţie.
Şi m-am pierdut,din nou. Mă simt învăluită de o ceaţă densă,şi nu văd calea de ieşire.Ce e de făcut ? Mă las purtată cu ochii închişi,căci oricum vederea nu ne ajută atât timp cât mintea ne e oarbă.Mă abat continuu de la calea mea principala deoarece nu cutez a o deosebi de celelalte.Astfel am ajuns pe drumuri rele,drumuri ce nu aveau nimic a face cu fiinţa mea spirituală şi cu eul meu.Mi-aş desena o hartă,singurul lucru care mă împiedică în a face asta este faptul că nu ştiu unde va duce.
Îmi pot marca traseul doar odată ce a fost parcurs.
În unele zile mă simt aidoma unui copil. Mic,neputincios,ignorant şi în aşteptarea unui ghid.De fapt sunt un copil la începutul fiecărei zile,iar gândurile îmi sunt moartea. Învăţ câte ceva zilnic,iar la sfârşit tot ce am aflat mă doboară.Mă încătuşez singură şi arunc cheia uitând că lanţurile sunt pe mâinile mele.
 Probabil cred că încătuşez ceva ce nu face parte din fiinţa mea. Nu realizez că eu,ca persoană,că minte şi ca spirit,sunt un tot unitar. Şi mă îngreunez,încercând să îmi părăsesc povara,fără a îmi da seama că povara sunt eu.. Şi nu trebuie să scap de mine,ci doar să mă retuşez.