#6482...

Ai vrea să te urci pe cel mai înalt munte şi să îi şopteşti vântului să ţi-l aducă mai aproape. Ai vrea să alergi până la mare să rogi valurile să îi cânte dragostea ta. Ai vrea să ajungi cu paşi mici şi precauţi până la marginea unui canion şi să îţi declari toată iubirea în strigăte adânci,iar ecoului să îi ordoni să le poarte până el. Ai vrea să îţi chinui trupul până în cel mai fierbinte deşert şi să îi spui nisipului să treacă gingaş şi prin părul lui. Ai vrea să înoţi în cel mai curat râu şi să îl rogi să aibă grijă ca şi sufletul lui să rămână mereu la fel de curat.

pentru C.T. ,care a fost inspiratia mea,la ce consider eu,cel mai frumos lucru pe care l-am scris vreodata

Vis sau ambitie?

Toti visam,mai mult sau mai putin. Unele sunt ambitii ,numite visuri din dorinta de a nu parea atat de serios ? Sau e o forta interioara ce trage de copilaria noastra cat mai mult cu putinta ?

Pe masura ce cresc,imi dau seama care e linia subtire intre vis si ambitie. Visul meu sa imi iau liber de la viata o luna,poate doua,si sa plec sa vad ce are lumea mai bun de oferit.Ambitia mea ? Sa-mi implinesc visul.Visul il am de mica,l-am conturat cate putin odata cu experienta in tot ce inseamna a calatori..si a visa,si mi-am dat seama ca nu vreau sa mai trebuiasca sa dorm ca sa il traiesc.Vreau sa-mi traiesc visul cu ochii deschisi,iar atunci cand dorm sa-mi visez orasul de acasa,si oamenii la care ma intorc. Ambitia..aici e mai greu.Ambitia mea e sa-mi implinesc visul.Si apoi,sa reusesc sa lucrez ce-mi place,si sa imi placa ce lucrez. Pe langa asta,sa ma pot intretine din lucrul meu,sau emanciparea.Iar ambitia s-a constituit de-a lungul anilor,de asemenea,dar intr-o alta maniera. S-a constiuit in sensul in care am iesit din lumea roz a copiilor,a jucariilor si a mamei care ma tinea de mana cand faceam primii pasi. Mama inca ma tine de mana,la fel si tata,dar la figurat. Pasii mei s-au marit,si nu mai invat sa umblu,ci invat sa traiesc si invat cine sunt. Viata devine intr-adevar mai grea,dar cred ca atunci cand lucrurile devin mai usoare,in loc sa devina mai grele,undeva ai gresit. Gandeste-te putin la asta. :)
Am visuri mari,poate atat de mari incat ma depasesc,dar asta inseamna ca trebuie sa cresc eu atat de mare incat sa le pot cuprinde ,si in felul asta sa le intrec dar nu sa trec pe langa ele.Sa le intrec,iar atunci cand sunt in fata lor,sa ma intorc si sa le prind cu toata fiinta mea,pentru ca apoi sa pot sa ma concentrez pe ambitia mea.Unele visuri le voi implini odata cu ambitia,pentru ca necesita timp,si nu as putea altfel decat pe parcursul acestuia.
Dar ce inseamna un "vis mare" ? Visul meu e mare pentru mine si poate pare o nebunie pentru altii,dar inca o data : Ce e normal pentru paianjen,e haos pentru musca.
Poate altii au visuri la fel de mari ca ale mele,si eu le vad ceva atat de mic si neinsemnat,asa ca nu cred ca dificultatea unei dorinte consituie marimea ei,ci cat de mult ravnesti la implinirea ei.

Complementare

Stii de ce imi place mie sa plang ? Si sa trec prin momente grele ?Pentru ca ma scot din monotonie.Fara nici o tendinta de persoana depresiva sau „emo”. Ci pur si simplu..imi place sa mai am si momente grele pentru ca viata e formata din momente bune si rele,si trebuie la fructificam pe toate,nu ?

Nu sunt o persoana fericita,si nu sunt nici o persoana trista,sunt doar pe linia de plutire,si e mai rau decat ar putea sa para.

Esti nimic.Esti bine ?Da.Esti fericita ? Nu sunt suparata.Dar esti fericita ? Presupun ca da.

Nu esti fericita,esti ok.Si ok inseamna exact mortala asta linie de plutire,oscilezi intre bine si rau si astepti sa se intample ceva in oricare din sensuri doar ca sa scapi de linia asta de plutire.

Mai bine zis linie de monotonie.Nu-i nimic rau,dar nici nimic super mega bine.

Poate imi mai place sa am probleme de genul pentru ca atunci cand scap de ele,linia de plutire imi pare fericirea cautata. Dar e doar normalitatea.
Fericirea am intalnit-o rar dar s-a manifestat cum trebuia.Am trait-o la apogeu,pana s-a epuziat,si apoi am ajuns inapoi la linia de plutire.

Cum ? Poate am tras prea mult de fericire,sau poate prea putin,caci nu-mi explic cum a tinut atat de putin ceva ce speram sa fie permanent.

Poate fercirea nu e facuta sa fie permanenta,poate asa e ea,trecatoare. Poate doar sa iti aminteasca de existenta ei,sa nu uiti ca exista si ca e scopul vietii tale de muritor.

Si atunci tristestea ? Problemele ? Sunt doar motive pentru a-ti induce starea de bine pe linia de plutire,sa nu iti dai seama pentru o perioada ca de fapt fericirea ce o cauti tu e putin mai sus.

Haide,inca un pic,sari inca putin..Asa..ai atins-o,insa doar pentru o secunda,sa stii cum e,sa o ravnesti mai mult cand iti amintesti ce buna e.

Pana atunci cladeste o scara sa ajungi mai bine.