La mulţi ani, mamă, suflet cald

Mamă dragă,ce aş putea aş îţi spun anul ăsta diferit de anii trecuţi?
Te iubesc la fel de mult,sau tot mai mult cu fiecare zi ce trece şi mă face să realizez cât sunt de norocoasă că exişti în viaţa mea. Poate  din cauza vârstei mele, sau a amalgamului de idei,sentimente, stări şi faze între care mă zbat zilnic, ţi-ar părea că uneori sunt distantă. Sunt,într-adevăr. Dar asta nu diminuează cu nimic iubirea ce ţi-am purtat-o de la prima suflare şi ţi-o voi purta până la ultima. Indiferent de aparenţe, mi-aş dori să nu te îndoieşti vreodată de sentimentele mele pentru tine, la fel cum, deşi poate părea că  o fac  uneori, nu mă îndoiesc că-mi porţi în suflet,trup şi inimă toată iubirea de care fiinţa ta e capabilă. Nu ţi-am mai scris demult.. Poate nu mi-am mai găsit cuvintele sau poate cu fiecare an ce trece găsesc zilele de naştere că fiind nişte lucruri atât de ordinare.. În orice caz,îţi doresc să înveţi să-ţi iubeşti viaţa şi în primul rând pe tine. Iubeşte-ţi fiecare fir alb de par căci albul înseamnă puritate, iar tu, mamă, eşti o fiinţă atât de pură. Iubeşte-ţi fiecare rîd al feţei deoarece sunt dovezile umanităţii tale. Sunt dovada că ai râs, ai plâns, ai fost fericită sau supărată, iar toate adunate, ai fost om şi ai trăit. Ai trecut prin bune şi rele, iar fiecare semn al bătrâneţii pe corpul tău e doar tinereţea ta preschimbată în amintiri. Oricum, corpul nostru e doar un instrument pentru a ne întreţine sufletul pe Pământ. Suntem mai mult decât fiinţe carnale,suntem suflete, minuni metafizice inexplicabile. Şi frumuseţea noastră stă tocmai în misterul acesta.
În orice caz, să nu te întristeze faptul că ai devenit cu un an mai în vârstă. Simplul fapt că eşti aici, în viaţă, şi îţi sărbătoreşti naşterea este dovada că eşti vie. Iar pentru acest lucru să fii recunoscătoare. Eu sunt pentru fiecare zi în care am privilegiul de a te avea aproape, deoarece ştiu că fără tine viaţa mea ar fi fost amăruie, o ciocolată cu piper. Nu e posibil omenesc pentru un copil să uite momentele când mama îl legăna, când mâinile ce lucră în fiecare zi pentru el îi şterg o lacrimă de pe obraz, sau când te izbucneşte plânsul şi prima persoană care îţi deschide braţele pentru ca tu să te prăbuşeşti mic, neajutorat şi slab, e mama. Iar în braţele ei simţi că ai găsit un loc în siguranţă, aici nimic nu te poate răni deoarece simplul sentiment de iubire ce gravitează şi este emanat de toată fiinţa unei mame e de ajuns să garanteze siguranţa copilului ce-i stă la piept. Cred că , undeva  în tine, este o plăcuţă mică în care ai însemnat cu sânge fiecare cuvânt urât ce ţi l-am spus, fiecare dată când m-ai văzut abătută, tristă sau plângând, şi fiecare dată când ne-am certat şi te-am făcut să plângi. Sacrificiul este vice-versa. Nu aş vrea să te mai văd plângând vreodată, pentru că şi mie îmi rupe inima să văd un om mic, cu un suflet enorm, plângând. Mai ales ştiind că acest om şi-a dat sudorile şi energia, viaţa şi suflul pentru ca noi , copiii ei, să avem mereu de toate.
Te iubesc mai mult decât cuvintele ar putea să exprime. Ţi-am mai spus că sentimentele sunt imateriale, inexprimabile, şi tot ce putem face e să le simţim. Ceea ce simţi când mă vezi zâmbind, când te salut venind de la şcoală, când mă trezesc noaptea din pat doar să vin să-ţi spun că te iubesc, sau când vin şi te pup pe obraz, acela e sentimentul de iubire ce ar trebui să rezoneze până la tine. Mi-aş dori să trăieşti veşnic, şi nu doar pentru a ne vedea pe noi împliniţi în viaţă, ci să te pot vedea şi eu pe tine. Nu cred că este vreo cale ce să nu fie dureroasă, prin care un copil să realizeze că va veni o zi când nu  va mai avea parte de zâmbetele calde ale mamei şi de îmbrăţişările ei dulci. Mâinile ei nu îi vor mai mângâia obrazul şi asta face parte din mersul vieţii, dar tot nu pot accepta aşa ceva. Aşa că voi încerca să profit de timpul în care trupul tău mai e plin de viaţă, căci iubirea este fără limite de timp.
Te iubesc pentru că eşti cea care mi-a dat viaţă şi a riscat-o pe a ei în timpul acestui proces. Te iubesc deoarece te iubesc. Îţi iubesc zâmbetul, iubesc cum uneori soarele bate pe părul tău blond cu reflexii cenşuii. Îţi iubesc mâinile ce au făcut atâtea pentru mine. Îţi iubesc picioarele pentru că zi de zi umblă încolo şi încoace pentru noi. Îţi iubesc fiinţa şi nefiinţa. Calităţile şi defectele ce te fac să fii tu. Eşti de neînlocuit şi nu aş vrea să mă separ vreodată de tine.
La mulţi ani, cu tot dragul de care sunt capabilă.

Legănat

Singurătatea nu m-a deranjat niciodată. Mă împac bine cu persoana mea. Mă accept şi accept faptul că sunt încă un roman nefinisat,accept că mereu vor fi pagini de adăugat sau retuşuri de făcut. M-am obişnuit cu mine şi m-am format să fiu o companie plăcută atunci când sunt singură,căci la urmă urmei,TU eşti tot ce îţi rămâne când restul pleacă,nu ? Şi având în vedere că sunt cel mai mare critic al meu,m-am sculptat în aşa fel încât sunt o companie plăcută şi pentru alţii. (sper?)
Am,avem,cu toţii momente,însă,când singurătatea şi propria persoană nu mai sunt de ajuns.Desigur,câteodată singurătatea e cel mai bun remediu.Şi muzica,muzica e medicament universal.Trist,fericit,nervos,optimist sau cu moralul la pământ,muzica e mereu acolo,absorbind orice sentiment,fără prejudecăţi.
Dar ce faci când până şi muzica te lasă singur ? Eu prefer să mă las pradă gândurilor.Ştiţi cu toţii că gânditul în exces aduce doar probleme.Însă gândurile fug după mine,cu toate că deja am medalia de aur la fuga de ele. Mă prind,şi am inevitabile seri,zile,când mă predau.Nu e tristeţe,e mai degrabă un fel de...melancolie. Dulce.

Sunt determinată să fiu o persoană plină de energii pozitive,optimism,şi o fiinţă cât mai spirituală posibil.Dar anumite lucruri sunt inevitabile. Tocmai de aceea accept să cad în plasa gândurilor mele uneori. Pentru că ştiu că se vor plictisi şi ele de mine,şi eu de ele,iar atunci se vor epuiza. În schimb dacă încerc să mi le neg,aleargă după mine într-o disperată nevoie de atenţie.


Alteori simt că mă risipesc asemenea fumului de ţigară.Am nevoie doar de o scânteie,apoi ard mocnit.
Alteori simt că lumea asta e prea mare şi mă pierd,doar că să mă găsesc mai târziu,dar alta mereu.
Mă reinventez programat. În fiecare zi lucrez la ceea ce vreau să fiu,şi în fiecare dimineaţă o iau de la capăt.
Dar planurile îmi dau greş zilnic.Ceea ce gândesc într-o zi nu corelează cu ceea ce fac în următoarea.
Astfel trăiesc undeva între flux şi reflux. Sunt o persoană nedefinită,nu mă pot cataloga în ciuda încercărilor mele.Au făcut-o alţii pentru mine. Un lucru hilar. Dar nu m-a întristat asta,deoarece ştiu că oamenii judecă o ţară după un singur oraş,o carte după copertă,o apă după maluri,şi un om după o faptă,poate,pripită.Nu sunt curioasă cum apar în ochii altora. Sunt ,în schimb,interesată de cum apar în ai mei.Toată viaţa lumea îţi va spune cine eşti. Dar înainte să-i asculţi,de ce nu îţi pui aceeaşi întrebare ? Cine ai fi dacă nu ar exista nume şi preume ? Cum ţi-ai spune ?
Multe ar ieşi la iveală într-o astfel de situaţie.
Şi m-am pierdut,din nou. Mă simt învăluită de o ceaţă densă,şi nu văd calea de ieşire.Ce e de făcut ? Mă las purtată cu ochii închişi,căci oricum vederea nu ne ajută atât timp cât mintea ne e oarbă.Mă abat continuu de la calea mea principala deoarece nu cutez a o deosebi de celelalte.Astfel am ajuns pe drumuri rele,drumuri ce nu aveau nimic a face cu fiinţa mea spirituală şi cu eul meu.Mi-aş desena o hartă,singurul lucru care mă împiedică în a face asta este faptul că nu ştiu unde va duce.
Îmi pot marca traseul doar odată ce a fost parcurs.
În unele zile mă simt aidoma unui copil. Mic,neputincios,ignorant şi în aşteptarea unui ghid.De fapt sunt un copil la începutul fiecărei zile,iar gândurile îmi sunt moartea. Învăţ câte ceva zilnic,iar la sfârşit tot ce am aflat mă doboară.Mă încătuşez singură şi arunc cheia uitând că lanţurile sunt pe mâinile mele.
 Probabil cred că încătuşez ceva ce nu face parte din fiinţa mea. Nu realizez că eu,ca persoană,că minte şi ca spirit,sunt un tot unitar. Şi mă îngreunez,încercând să îmi părăsesc povara,fără a îmi da seama că povara sunt eu.. Şi nu trebuie să scap de mine,ci doar să mă retuşez.

Fragment dintr-un Joben

Ştiu că mă atrage tot ce-mi e străin, necunoscut şi anormal. În momente că acesta îmi scriu mie ce mi-aş dori să citeşti tu. Mă gândesc la tine pentru că amintirile îmi sunt cele mai aproape de realitate. Realitatea e, însă, că nu eşti aici şi nici gândurile mele nici dorinţa de a te avea aici , nu te vor aduce mai aproape. La fel, nu o vor face nici minciunile cu care mă amăgesc de când am plecat. Ştiu că pentru mine totul în viaţă trebuie să fie mai intens, mai plin de semnificaţii, pentru că dacă eu nu hiperbolizez fiecare lucru din viaţă mea, trebuie să accept lucrurile aşa cum sunt : banale. Iar banalitatea e mai marele meu coşmar. Realizez acum că banalitatea aceasta ţine de perspectivă, la fel cum dezamăgirile mele îşi au rădăcina în încăpăţânarea de care dau dovadă de fiecare dată când mă lupt cu mine însămi. Mereu vreau ca tot ce se întâmplă în jurul meu  să fie spectaculos, desprins din planul metafizic al existenţei mele, fiecare fapt să aibă înţelesuri adânci şi semnificaţii ascunse. Iar dacă nu e aşa, în mine se dă o luptă între a vedea lucrurile aşa cum sunt şi a le atribui ,prin puterea imaginaţiei mele, conotaţii superioare. Dar tu, cu totul, tu ai fost altfel decât eşti. Sau cel puţin aşa te-am vrut eu să fi. Mi-am ţesut un voal de simplicitate şi fabulos, l-am brodat cu toate cuvintele ce mi le-ai spus şi l-am aşezat peste amintirea ta întocmai cum aşezi un cearceaf peste o mobilă astfel încât să nu se depună praful pe ea. Acel praf murdar, gros, ce te îneacă dacă, din întâmplare, îl inspiri. Cu toate acestea, am uitat că eu sunt ţesătorul, iar voalul meu va lua orice formă doresc. La fel cum un artist pictează o natură statică din propria-i perspectiva, chiar dacă această nu este în deplină concordanţă cu realitatea. Astfel, voalul farmecului tău l-am maximizat cum am vrut eu , iar când l-am ridicat de-un colţ, curioasă ce se ascunde după perfecţiunea imaginii atribuită-ţi, ai devenit un clişeu. Un dureros clişeu cu sclipire de magnific. Te-am vrut minunat, aşa că, în plăsmuirea minţii mele, minunat ai devenit. Am luat fiecare cuvânt ce mi l-ai rostit şi l-am transfigurat în ceva ce se potrivea cu aşteptările mele. Ţi-am rearanjat vorbele într-o poveste ce-mi plăcea şi le-am dat înţelesuri noi. Mi-ai fost inspirare şi disperare. Am ţinut tot ce-mi plăcea din tine într-un sertar cu amintiri, dar de fiecare dată când deschideam sertarul tot ce ştiam despre tine se contopea cu ceea ce ştiam şi despre alţii, altele. Astfel, ai devenit protagonistul unei poveşti în care nu exişti. Aşa că dezamăgirea ce o simt acum nu e faţă de tine, ci faţă de mine. Sunt dezamăgită că nu eşti cum te-am vrut eu să fi, aşa cum egoistul meu alter-ego alterat te-a desenat, fragil, puţin real şi mai mult spre, infinitul căutat, perfect. Am adormit cu mirosul tău la mine-n păr şi atingerea ta impregnată adânc în fiecare por al pielii mele. M-am trezit cu zâmbetul tău imprimat la mine pe retină şi cu vocea ta vag pierdută undeva în gândurile mele. Eşti tot ce vreau fiindcă nu eşti. Şi acum nu ştiu dacă vreau doar să mai fi, sau vreau să fi doar pentru a-mi satisface morbida curiozitate de a şti dacă atunci când ridic voalul vei fi pentru mine sau pentru tine. Te-am metaforizat dar tu ai ţinut să fii realist. Am vrut să fi o ploaie caldă de vara, iar tu ai început să ningi în timp ce eu te aşteptăm atât de subţire îmbrăcată. Aşa m-ai răcit. Te-am vrut printre stele iar cerul în care te-am desenat l-ai umplut cu nori. Aşa m-ai înceţoşat. Te-am vrut o bătaie de vânt mângâindu-mi faţa pe un vârf de munte, iar tu ai bătut cu atât de multă putere încât am picat în îndoire. Aşa m-ai împins. Te-am aşezat prinţ în castelul meu de nisip, iar tu te-ai transformat într-un val sărat şi l-ai spulberat. La fel cum valul se retrage şi se ascunde în carapacea mării - fără să ştii vreodată dacă îl vei mai vedea -  aşa tu ai dispărut şi eu am rămas în neştiinţă.  Nu ştiu să înot în marea neştiinţă, dar cu preţul înecului mă avânt în căutarea valului ce mi-a spulberat tot ce clădisem. Riscul să mă inec e, oricum, minimal, sunt deja sufocată de amorţeală momentului în care m-am blocat. Vreau să ies, dar în bătălia cu mine însămi îmi folosesc cele mai viclene trucuri, şi de fiecare dată când găsesc o crăpătură în pereţii aceştia de sticlă - prin care te pot vedea dar nu te pot atinge - îmi cos din nou acel voal de fantasme şi nu mă pot abţine să nu stagnez în percepţia aceasta iluziorie, cumpăna între ceea ce eşti şi ceea ce te voiesc a fi. M-am surprins cu anumite gesturi, iar unele din partea ta - deşi dacă le supra analizez pot fi îndoielnice - mă fac să cred că poate realitatea e pe dos. Poate mă mint într-o minciună, şi vreau să cred că tot ce e bun în ţine este , în fapt, rău, deoarece în acest fel aş putea trece cu o mai mare uşurinţă peste plecarea ta definitivă. Procesul meu de detaşare e mereu lung, spinos şi plin de chinuri. Cu fiecare moment în care sunt convinsă că mai am doar atât de puţin de parcurs în închiderea ta într-o cutie de memorii, îmi amintesc ceva ce mă face să mă găsesc din nou şi din nou la linia de start. Mă simt legată cu un elastic, iar de fiecare dată când sunt aproape eliberată, elasticul mă trage înapoi. Îţi spusesem că felul în care mă faci să mă simt îmi e necunoscut, pentru că nu mai simţisem aşa ceva până atunci, iar tu, uitându-te la mine, îmi spusesesi că sunt o dorinţă ce a prins viaţă. Un vis devenit realitate. Iar din realitatea în care ţi-am devenit adevărată m-ai împins pe mine în coşmarul îndoielii mele faţă de ţine. Îţi spusesem unul dintre cele mai ascunse lucruri despre mine, un lucru ruşinos, iar tu m-ai privit cu ochi atât de sinceri deoarece înţeleseseşi că acel lucru era atât de mărunt şi neînsemnat, căci tu ştiai că lucrul de observat era încrederea de care dădusem dovadă când ţi-am destăinuit un asemenea fapt. Ideea e că mi-ai plăcut şi-mi placi, şi mi-aş dori să rămân un timp cu sentimentul acesta. Acum sunt într-un moment de cumpănă şi aş avea nevoie de puţin timp, încă puţin, în preajma ta, să te pot transforma într-o amintire frumoasă mai degrabă decât o întrebare lăsată fără răspuns.